În cele mai multe cazuri din practica judiciară, desfacerea căsătoriei prin divorț conform art 373 din Codul civil presupune, pe lângă soluționarea eventualelor cereri accesorii cu privire la copiii minori, rezolvarea problemei partajului (prevăzut de art. 357 din Codul civil), adică a împărțirii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, care sunt considerate bunuri comune.
Evident că, atunci când soții aleg pentru divorț calea notarială sau administrativă, se pot înțelege și în ceea ce privește încheierea unei convenții de partaj, dar ce se întâmplă când, pe fondul neînțelegerilor și tensiunii generate de separare, singura cale de a soluționa diferendele rămâne în fața instanței de judecată?
În general, pentru ambii soți sau măcar pentru unul este preferabil ca, în același dosar, să existe capete de cerere atât cu privire la divorț, cât și referitoare la partaj.
Cu toate acestea, soluționarea partajului în cadrul divorțului creează și unele probleme, legate de achitarea taxei de timbru calculate la valoarea bunurilor, probele care se administrează pentru a răsturna prezumția că părțile au cote egale la dobândirea acestora, expertizele evaluatorii.
Astfel, realizarea împărțirii bunurilor în același dosar cu divorțul ar putea conduce la tergiversarea soluționării desfacerii căsătoriei, prin urmare părțile pot alege să efectueze partajul ulterior divorțului.
Sunt și cauze în care dosarul are ca obiect divorț și partaj, dar soții se înțeleg în timpul procesului cu privire la aspectele divorțului, urmând ca acesta să fie disjuns și soluționat, iar litigiul să meargă în continuare doar cu referire la efectuarea partajului.